În cartea aceasta există o profundă umanitate. O lumină blândă şi tămăduitoare ca soarele la apus. Există un tip de spiritualitate ce se aşază bine în cuvântul autorului şi în stările cititorului. De aceea, între Cel Ce a Scris şi Cel Ce Citeşte apare Iubirea. Iraţională şi reciprocă. Ficţiunea se naşte din pliurile intimităţii. Acolo stau poveştile lui Samoilă Gheorghe. Felul lui special de a vedea lumea, de a o privi, de a o înţelege. Cu aerul lui rebel cu tot. Tandreţea se însoţeşte cu ironia, cu rânduri pe muchie de cuţit despre întâmplări la limită. Amarul şi tragicul sunt salvate de un fel de umor pe care l-am întâlnit rar. Foarte rar. El vine dintr-un fel de smerenie şi dintr-o hipersensibilitate pe care autorul le-a purtat mereu cu el în cuvânt, în gest, în culoare, în zâmbet, în năstruşnicia unor situaţii ce ies din orice fel de tipar.