E greu. Milioane de oameni îngrijorați de viața de mâine, de pâinea de mâine.
De viață, pur și simplu. A lor și a celor dragi.
Poate că, în aceste vremuri de activitate frenetică, în goana noastră veșnică spre țeluri himerice sau posibile, dar deseori egal de neimportante pentru sufletele noastre uitate, era nevoie de o lovitură care să ne aducă aminte de ceea ce este cu adevărat important.

Să ne oblige la răgazul pe care de obicei nu ni-l permitem.
Să ne dea minutul în care să contemplăm minunea unui mugure care se deschide.
Să ne ofere clipa în care să observăm strălucirea din ochii mamei, zâmbetul surorii sau al fratelui, expresia obosită a soțului sau soției, unghiuțele trandafirii ale bebelușului, culoarea cerului la asfințit.
Mii și mii de miracole banale, care fac frumusețea trecerii noastre pe pământ.
Ignorate, date deoparte, amânate.
Iată că acum avem timpul necesar pentru a ne uimi și a ne bucura de existența lor.
Și de existența cărților. A miilor de lumi necunoscute care ne așteaptă între pagini.
Cartea ne ajută să evadăm din lumea și din viața noastră; ne face să înțelegem lumea și viața noastră... și alte nenumărate lumi și vieți; ne învață să cugetăm; ne readuce în amintire pasiuni și întâmplări uitate; ne face să râdem sau să plângem; ne dă înțelepciune și speranță; ne îmbogățește mintea și simțirea. Și ne stă mereu la îndemână.
Poate aveam nevoie de un leac amar, dar vindecător.
Atâta vreme cât leacul, prea tare, nu omoară pacientul. Ca să ne ferim de asta, trebuie să avem răbdare. Și să ne spălăm pe mâini, să ne spălăm pe mâini, să ne spălăm pe mâini…