Mulțumim, Doinel Tronaru, pentru recenzia cărții "Axul pământului acordat cu stelele: jurnal 1974-2007", de Ion Nicodim, publicată în prestigioasa Revistă Arta.

"Piața editorială românească de cărți de artă, extrem de săracă în general, mai ales în ce privește textele recuperatorii, s-a “îmbogățit”, dacă se poate spune așa, anul trecut cu un titlu inedit: ediția integrală a jurnalului pictorului Ion Nicodim (1932-2007). Volumul a apărut la editura Vremea, în colecția dedicată unor astfel de apariții fastuoase (cartea se bucură de condiții grafice excelente), denumită, cum altfel, “Arte”, și este intitulat “Axul pământului acordat cu stelele: jurnal 1974-2007”. Din păcate, din câte știm, cartea nu s-a bucurat de impactul scontat, iar noua apariție a trecut aproape neobservată.

Spun “ediția integrală”, pentru că înțeleg că o parte din acest jurnal a mai fost publicat într-un album, definit drept “somptuos” de către cei care l-au recenzat, editat de Humanitas în anul 2011. De data aceasta, însă, nu numai că avem integral toată perioada temporală a jurnalului lăsat de către artist: 1974-2007 (acesta din urmă fiind anul bruștei dispariții a pictorului), dar transcrierea, colaționarea și redactarea s-au făcut direct în “bucătăria” editurii Vremea, după carnetele rămase de la Ion Nicodim, îngrijirea întregii ediții aparținând singurei fiice a artistului, Ilinca Nicodim-Geze. Așadar, o rară îngrijire a unei astfel de ediții, a unui text recuperator.

Pierduți de propriul nombrilism

Editarea jurnalului ne-a ridicat, însă, o serie de întrebări. În primul rând, este posibil ca lipsa de interes pentru volum să fie dată de faptul că foarte puțină lume mai știe cine a fost Ion Nicodim. Realmente, care va mai fi soarta tuturor, multelor nume de artiști care au activat în perioada comunistă, au lăsat o producție imensă (pentru că, da, statul chiar spijinea arta plastică și îi asigura condiții pe atunci, iar comenzile curgeau), dar peste al căror nume se așterne, încet-încet, uitarea (mai puțin câteva figuri care și-au asigurat iconicitatea, au “legendă”, dar în general din motive extraartistice)?

Colecționarii actuali, toată lumea o știe și o spune, sunt (cu câteva excepții, desigur) ori inculți, ori niște afaceriști veroși, interesați doar să cumpere și să vândă repede, de fapt și, și. Critica de artă, “înfloritoare” pe vremea lui Ceaușescu (când fiecare fițuică respectabilă avea un astfel de colțișor de cronică de expoziție), s-a prăbușit, scufundată de propriul gongorism și de mania autoadulației, astfel încât, în prezent, nimeni nu mai scrie despre expoziții și nimeni nu mai vorbește la nici un vernisaj serios.

Un reprezentant al “dezghețului” șaizecist

Un Bernea, un Apostu, un Mitroi, mare parte din “prologiști”, chiar și recent plecatul Sorin Dumitrescu, dintre cei în viață un Ion Grigorescu, își păstrează interesul și supraviețuiesc în conștiința (restrânsului) public pentru că au sau s-a construit o “legendă” în jurul lor, par că au mult mai mult de spus decât pura tehnică artistică, ceva urgent, imperios și important, or la urma urmei asta este definiția marii Arte. Revenind la Ion Nicodim, traiectoria sa este tipică, chiar exemplară pentru această generație de artiști, născută în interbelic (anul 1932, în cazul său), dar care-și desăvârșește formația în anii 1950, adică anii celui mai crâncen “realism socialist” la noi."

Textul complet poate fi citit atât în limba română, cât și în limba engleză în numărul 72-73 pe iunie 2025 al Revistei Arta.