Cartea adună între paginile ei poveștile exemplare ale unor biografii comune secolului XX, dominate de figura-simbol a bunicului, încarnare a existențelor sfărâmate – sau, într-un mod paradoxal, împlinite – de inexorabilul istoriei. În ansamblul ei, scriitura lui Mihai Giugariu amintește de marile opere dedicate investigării sensurilor vieții: simplitatea ei sfâșietoare trimite la Bătrânul și marea de Hemingway; prin complexitatea discretă, dar decelabilă în fiecare pagină, romanul se alătură familiei de narațiuni ce se rânduiesc în umbra capodoperei Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Márquez.