Caracter reflexiv, dominat de o sensibilitate aproape dureroasă, Horia Maniu se consacră în acest moment de repaos scrisului, transpunându-și trăirile în poeme, cu o răbdare și o artă de bijutier. În centrul meditațiilor sale stă condiția ființei umane în existența ei istorică și socială, transferată în universul poetului, o lume de basm, aproape ca o visare cu sclipiri de mitologie – însă, în același timp, acea lume hărăzită omului –, bântuită obsedant de patimi, tulburată de capcane aducătoare de nenoroc. Așa cum însuși poetul spune, „legăturile de sânge și cele sufletești – ca două experimente avute într-o viață sau ca o singură trăire în două vieți” – determină expresia poeziei lui, caracterizată de armonii de esență tradi­țională, îmbrăcate în veșminte alese din tezaurul clasic al limbii române. – Silvia Colfescu

Horia Maniu scrie o poezie remarcabilă în simplitatea ei, în care sen­timentele, emoțiile și nuanțele sufletești ocupă prim-planul, recurgând la structuri stilistice consacrate, menite să scoată în relief tensiunea dintre viață și moarte, dintre vârsta inocenței și cea a senectuții. Poemele sale sunt explorări lirice ale simțurilor, amintirilor și afectelor, în tonalități deli­cate, atinse de melancolie, creionându-i autorului o „identitate stelară”. – Carmen Mușat